Se incarca...
Gogu își luă - tacticos, ca de obicei - tava cu mâncare, îl căută din ochi pe Mișu și îi trebuiră câteva secunde până îl găsi. Frate, are ăsta un dar de a se așeza mereu în cel mai îndepărtat colț al sălii de mese, gândi amuzat pornind spre el. Răspunse la saluturi și se simți oarecum important văzând câți se întrerupeau din mâncat să îl salute sau să-i ureze poftă bună. Deh, sunt de ceva ani în coșmelia asta... Se așeză satisfăcut la masă lângă Mișu, îi zâmbi dar realiză instantaneu eroarea majoră pe care tocmai o comisese.
- Uff, Gogule, zi și tu, ce să fac?
Să taci și să mă lași să-mi tihnească mâncarea, asta să faci. Evident, Gogu dădu replica numai în sinea lui, n-ar fi putut să-l amărească și mai mult pe Mișu. Îi plăcea mult tânărul liniștit, calm până și în situațiile cele mai critice, cu vorba molcomă și cu un puternic accent ardelenesc pe care nu și l-a pierdut nici în anii de facultate și nici ulterior în compania multinațională la care lucrau împreună de ceva timp. Numai eu îl mai pot scoate din liniștea și calmul lui, chicoti - tot în sinea lui - Gogu. Își forță o grimasă serioasă pe față și oftă a acceptare, pregătindu-se - pentru a cel puțin zecea oară în ziua respectivă - pentru lamentările lui Mișu.
- No, vezi Gogule, că până și pe tine te apucă oftatu’. Io ce să mai zîc?! Îmi vine să mă duc la Șefu’...
Se opri brusc, mâinile rămăseseră în aer așteptând continuarea fluxului verbal pentru a-și urma mișcarea. Șopti apăsat, aproape șuierând fiecare cuvânt: Gogule, ești un geniu! Se uită îndelung în toate direcțiile. Zici că-i radar, își spuse Gogu. Mișu se ridică imediat ce îl localiză pe Șefu’. Cum privirile îi rămăseseră lipite de masa la care Șefu’ își savura liniștit prânzul, nu realiză când răsturnă tava și nici măcar nu dădu vreun semn că ar fi auzit zgomotul tacâmurilor care poposiră pe gresie. Paharul cu apă se clătină nehotărât, iar apoi decise să se verse în direcția unui Gogu rămas cu gura căscată, incapabil să articuleze vreun cuvânt, neînțelegând care este meritul lui în toată povestea. Sări însă în sus, imediat ce apa din cascada improvizată se scurse pe genunchii săi. Toată povestea părea ireală, desprinsă dintr-un film al cărui scenariu îi era total necunoscut, așa că îl urmă cu nedisimulată curiozitate pe Mișu. Zgomotul tacâmurilor și defilarea cu pas apăsat al celor doi atrăsese și atenția celorlalți colegi așa că, pe când ajunseseră la masa lui Șefu’, toate privirile erau ațintite spre ei.
- Șefu’, trebuie să mă ajuți, că nu mai am nici o soluție, știi că deadline-ul îi mult prea strâns și noi am promis că livrăm la timp, dar acum toate resursele sunt luate de proiectul din Anglia. Și am tot cerut la tătă lumea, dar nimeni nu m-ajută, iar io sunt disperat, martor mi-i și Gogu... se întoarse teatral spre acesta din urmă.
Șefu’, imperturbabil, își termină de mestecat îmbucătura, se uită lung la Mișu și spuse:
- Poftă bună și ție, Mișule.
Hi-hi, dacă replica asta s-a dorit o ironie subtilă, hai că ți-a ieșit, râse Gogu pe sub mustață. Evident a fost mult prea subtilă pentru Mișu sau cel puțin pentru starea de surescitare în care se afla acesta, căci omul nu își ieși din ale lui nici măcar o clipă. Continuă fără să clipească măcar:
- Să ai și mata, Șefu’, ce zici mă rezolvi și pe mine cu o resursă externă? Numa’ două săptămâni, maxim trei.
- Mișule, zici că ești fulger! Ce e cu viteza și cu logoreea asta, parcă n-ai fi Iar tu, Gogule, șterge-ți rânjetul ăla de sub mustață, ai oameni să-i dai lui Mișu? Sau poate ai buget pentru resurse externe, ei?
- Care oameni Șefu’, că deja mi-ai luat De un’ să-i dau mai mulți?! îngheță Gogu. Se gândi apoi la buget și se prinse imediat că a fost luat peste picior. Hai, măi Șefu’, zău așa, faci mișto de noi?
- Păi cine-a-nceput, măi băieți? De unde bani pentru resurse externe? Măi Mișule, știi că suntem la minim de buget, singura ta șansă este să renegociezi Nu putem să le facem pe toate deodată, iar compania zice că acum altele sunt prioritățile. Asta e, dacă buget nu e, nimic nu e... -
Numa’ unu’, Șefu’, bâlgui cu ultimele puteri Mișu. Un om, măcar două săptămâni, cât poa’ să coste?!
- Măi Mișule, știi poanta cu picătura de benzină? Mișu dădu din cap a neștiință. Hai că iar și-a luat aerul sfătos, urmează o lecție, nu putea Șefu’ să rateze o întreagă sală de masă ca audiență, își zise Gogu și își trase un scaun să stea mai comod. Șefu’ se încruntă pentru o secundă dar era prea dornic să spună povestea așa că dădu doar din mână a lehamite și continuă:
- Cică se duce unu’ la benzinărie și îl întreabă pe cel de la pompă: Cât costă o picătură de benzină? Fugi de-aici, dom’le, nu costă nimic, e zero lei, răspunde acesta. Super, fă-mi și mie plinul, picătură cu picătură... Așa și tu Mișule, nu e mare lucru o resursă, dar una azi, alte două mâine...